Unele clipe sunt decisive, deşi le conştientizăm valoarea abia odată cu trecerea anilor! Un astfel de moment am simţit că se apropie către finalul claselor de gimnaziu.
Trecerea cu repeziciune a săptămânilor, lunilor, apropierea de momentul de final al clasei a-VIII-a mi-au creat o panică interioară greu de explicat. Oare numai în momentele de cumpănă apreciem cu adevărat ce avem? De ce oare?
Dintr-odată şcoala mi s-a părut un spaţiu mai primitor, mi-am amintit ungherele în care mă confesam prietenelor! Spaţiul şcolii, holurile, sălile de clasă toate îmi sunt atât de familiare-de fapt sunt locurile unde am stat 8 ani ai vieţii mele.
Chipul învăţătoarei, al dnei diriginte, al profesorilor se întipăresc în memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Îmi dau seama că nu-mi amintesc decât stările bune, dezamăgirile au trecut pe lângă mine, definindu-mă categoric o optimistă.
Realizez acum, târziu, răbdarea nesfârşită a unui profesor care explică iar şi iar lucruri de neînţeles pentru unii dintre noi. Zâmbetul cald în momentul în care elevul înţelege...încruntarea mâhnită a ochilor când unul dintre noi gafează!
Chipurile colegilor s-au schimbat de-a lungul anilor! Uitându-mă la ei îmi dau seama de schimbarea mea. Bucurii, tristeţi, uneori răutăţi şi stângăcii-toate le-am trăit şi împărţit împreună.
Abia acum devenim înţelepţi şi camarazi adevăraţi-acum cănd ne mai despart câteva luni de anii de liceu.
Zâmbesc totuşi senină că am trecut prin multe, am învăţat destule şi sunt pregătită pentru tot ce îmi rezervă viitorul.
